#TIPS&TRICKS

Povestea unui copil-minune: Andreea Radu

Scris de Ela Crăciun la 29 mai 2013

Fiecare dintre noi ne amintim cu mare drag vremurile în care eram mici şi ne bucuram de daruri, de dulciuri şi de toată atenţia pe care o primeam, că deh, era ziua noastră. Am crescut, dar obiceiul mi l-am păstrat peste ani şi bucuria cu care întâmpin, şi azi, Ziua de 1 iunie este la fel de intensă. În timp ce copilul din mine trăiește cu entuziasm alături de cei mici această zi plină de surprize, adultul îi privește și se întreabă curios care este potențialul lor, ce vor deveni peste ani. Și, înconjurat de copii, care aleargă fără direcție, peste tot, ca și cum spațiul n-ar avea granițe, arunci o privire în jur și te gândești, că poate chiar în acel moment, chiar acolo unde ești tu, ai în preajmă un potențial inventator, un potențial artist de renume, un potențial om de știință sau chiar un potențial președinte. Cu acest gând în minte, de 1 iunie vreau să vă prezint un copil cu un potențial uriaș, care, la doar 9 ani, știe ce înseamnă a concura și a fi învingător, care te uimește cu gândirea matură și care n-a uitat de țara natală. Pentru că vorbim despre copilărie și copiii, vreau să vă spun o poveste foarte frumoasă, despre o fetiţă talentată, ambițioasă, conştiincioasă şi muncitoare.

Andreea_Radu Andreeea_RaduO cheamă Andreea Radu şi are 9 ani. S-a născut la data de 3 aprilie 2004 chiar în Sâmbăta de Florii, în Bucureşti, dar acum locuiește, alături de părinţii ei, în Buncrana, Irlanda.

Poate vă întrebaţi de ce am ales să scriu despre Andreea? Răspunsul este simplu: pentru că la vârsta la care alţi copii de vârsta ei se joacă cu păpuşile, Andreea are un program foarte bine organizat şi în afara orelor de şcoală, fetiţa are activităţi care ar stârni invidia oricărui copil, ba chiar şi a unor oameni mari. Şi cu toate acestea, are numai calificative de FB la şcoala „Iosagain Scoil” din Irlanda, fiind în clasa a III-a.

Mi-a plăcut când, stând de vorbă cu mama micuţei, Cristina Radu mi-a spus: „românul s-a născut puţin mai inteligent decât alte naţii”. Iar copila nu face decât să îi dea dreptate pentru că la toate concursurile la care participă, alături de alţi copii de diferite naţionalităţi, câştigă, de obicei, locul I. Cu alte cuvinte, aş completa eu, românul, fie el cât de mic, tot este mai muncitor şi mai bun în comparaţie cu ceilalţi.

Andreea ar fi putut să se bucure de o copilărie liniştită, pentru că părinţii săi muncesc să îi asigure totul, dar nu, fetiţa are visuri mari şi ştie că, dacă munceşte acum, într-o zi va fi un om mare, care se va întoarce în România să schimbe ceva. Iar noi de astfel de copii ducem lipsă şi avem nevoie.

Nu ştiu dacă va reveni acasă, dar Andreea Radu este un copil minunat pe care îl admir şi cu care am stat de vorbă.

Ştiu că este o întrebare pe care cred ca ai mai auzit-o de multe ori, dar vreau să îmi spui ce vrei să te faci când vei fi mare?

As vrea să devin profesoară, îmi place foarte mult la scoală, dar mai ales relaţia doamnei învăţătoare cu noi, copiii ei.

 

Cum arată o zi din viaţa ta? Ce program ai, când mergi la scoală, când înveţi şi mai ales, când ai timp să mergi la antrenamente?

Aş putea să-ţi spun cum arată o săptămână din viaţa mea. Luni încep cursurile la 9:20 şi la 15:30 termin. Vin acasă şi îmi fac temele. La 17.00 merg la cursurile de teatru. Marţi şi miercuri merg dimineaţa la şcoală, iar apoi merg la repetiţiile de dans irlandez. De fapt, în fiecare dimineaţă merg la şcoală, iar după ce îmi fac temele pentru a doua zi, merg la repetiţii. Joi merg din nou la repetiţiile de la teatru. Iar ziua de vineri este cea mai uşoară, de fapt aş vrea să spun că este o zi simplă, când merg doar la şcoală. Sâmbăta este o zi de relaxare, în care stau cu familia mea, în care ne odihnim. Iar cea mai frumoasă zi este duminică, merg la competiţii, la concursuri, iar atunci e momentul în care munca mea este recompensată.

 

Ce premii ai obţinut şi la ce competiţii?

Andreea_Radu Andreea_RaduLa competiţiile de dans irlandez, unde chiar şi azi (26 mai, momentul la care vorbim) am câştigat un trofeu, adunând până acum 5. Adică am obţinut de cinci ori locul I. Merg la competiţiile de atletism unde am căştigat 2 medalii, una de aur şi una de bronz. Am 10 medalii.

 

Ce îţi place cel mai mult să faci?

Acum mă fascinează dansul irlandez. Îmi place foarte mult şi repet mişcările zilnic pentru a demonsta tuturor că nu trebuie să fii născut aici ca să fii un bun dansator.

 

Printre atâtea antrenamente mai ai timp şi de joacă sau de alte activităţi pe care ceilalalţi copii de vârsta ta le au?

Am puţin timp liber la dispoziţie, dar atunci când pot, ies la joacă cu copiii sau ies cu parinţii la plimbare, la ocean, prin parc sau în oraş.

 

Sunt copii care poate citesc acum despre tine și ar vrea să îţi urmeze exemplul. Ce i-ai sfătui să facă, cum să se antreneze şi ce calităţi crezi ca ar trebui să aibă?

Eu sunt foarte ambiţioasă, nu ştiu ce sfaturi să le dau altor copii, dar trebuie să ştie că numai pentru a demonstra că eşti bun trebuie să munceşti şi să crezi că vei câştiga.

 

Le povesteşti prietenilor tăi din ţara în care trăieşti ceva despre România?

 

Colegii din clasă au aflat multe despre România, înainte nici nu ştiau unde se află pe hartă, dar eu le-am arătat fotografii cu peisaje superbe, cu castele, le-am dus la şcoala ouă încondeiate de Paşte şi obiecte din lut. Au rămas toţi foarte încântaţi.

 

Când vei fi mare crezi că vei alege să rămâi în Irlanda, crezi că o să te muţi în altă ţară sau să te întorci acasă?

Deocamdată, vreau să fac o facultate bună, cu renume, iar dacă voi considera că şi în România am oportunităţi de afirmare, de ce nu? Nicăiaeri nu-i ca ACASĂ!

 

Ce îţi lipseşte cel mai mult când te gândeşti la România?

Cel mai mult îmi lipsesc zilele însorite şi călduroase, aici plouă mai tot timpul, dar asta e, cum spune şi tata nu le poţi avea pe toate.

 

Daca ai putea să schimbi ceva în ţara din care părinţii tăi au plecat, ce ai face?

 

Aş vrea să schimb mai întâi mentalitatea, aş vrea să învăţăm să ne tratăm altfel între noi, să învăţăm să fim mai prietenoşi şi mai puţin invidioşi, să fim mai îngăduitori. Asta este ceea ce îmi spun mie părinţii că ar trebui să se schimbe, pentru că eu am plecat din România când aveam doar 4 ani şi nu îmi amintesc, iar când vin acasă în ţară stau prea puţin şi oricum ador ţara. Dar da, părinţii îmi spun mereu de ce au plecat şi ce ar trebui să se întâmple ca să se întoarcă. Pot să îţi dau un exemplu. Eu zilele trecute am avut un spectacol de teatru şi dans numit „take a chance, let’s dance” la care au participat şi copii cu sindromul Down, iar la sfârşit cu toţii ne-am îmbrăţişat şi ne-am bucurat de reuşită. Nu ştiu, dar cred că în România aceşti copii nu sunt trataţi ca şi când ar merita să se bucure şi ei.

Comentarii

0 thoughts on "Povestea unui copil-minune: Andreea Radu"

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

--