#LA PSIHIOLOG

Nu poți controla total emoțiile, dar te poți împrieteni cu ele

Scris de Ela Crăciun la 18 februarie 2014

andrei araditsMai mult ca oricând, în vremurile moderne, tindem să fim mai guvernați de emoții decât ne dăm seama adesea. Și, mai ceva decât elixirul tinereții fără bătrânețe, ne-am dori cheia către un tărâm personal în care emoțiile să devină pionii noștri și nu viceversa. Se pot controla emoțiile? Există câteva mici trucuri prin care le putem ține în frâu? Cum ne comportam la un interviu de angajare, la o conferință de public speaking sau la o primă întâlnire, în așa fel încât emoțiile să nu transpară în totalitate și să nu ne lăsăm copleșiți de ele? Andrei Aradits, actor, trainer al workshop-ului Acting Games în cadrul British Council, dar și membru al juriului Te cunosc de undeva-show-ul de la Antena 1 ne ajută să înțelegem că emoțiile fac parte din viața noastră și ar trebui să le tratăm ca atare. Calea directă esta calea împrietenirii cu propriile emoții. 
 

Cum ai descrie în câteva cuvinte controlul total asupra emoțiilor?

Controlul total al emoțiilor s-ar putea numi comă indusă, lobotomie parțială sau nivelul maxim de spiritualitate atins de vreun Dalai-Lama. Nu există control total. Așa cum nu poți controla un elefant. Dar uneori îl poți călări și ghida dacă te împrietenești cu el.

Dacă am descoperi actorul din fiecare dintre noi, ne-ar fi mai ușor să facem față acestui control?

Se întâmplă uneori să te simți trist. Există o parte a creierului care îți justifică ce trăiești și îți va da explicații pentru motivul care te face trist, că relația nu merge, că nu ești împlinit, că ești gras și nedorit etc. Apoi iei un magneziu (sau xanax în caz extrem) și constați că toată  tristețea a dispărut, că este soare și poate era doar perioada aceea a lunii. Emoțiile sunt doar o parte din noi. Rolurile diverse pe care le prezentăm în funcție de contextul social sunt doar o parte din noi. Acest fapt este greu de înțeles. De multe ori confundăm rolul cu omul. A descoperi actorul din tine cam asta înseamnă. Să fii conștient de ce rol joci. Uite, eu acum joc rolul intelectualului competent, cu umor, în timp ce în paralel neglijez rolul de tată și fi-miu profită de ocazie și se joacă pe telefon în loc să citească.

 

Există o legatură între controlul propriilor emoții și abilitățile de comunicare? Sunt oamenii volubili și sociabili mai puțin afectați de emoții?

Aici e o oarecare confuzie în definișia termenilor. Se întâmplă să numim „emoții” când e vorba despre „trac”, respectiv frică de a vorbi în public. Oamenii volubili și sociali sunt de obicei simpatici, au ușurință în a lega noi relații și atunci tracul este diminuat de conștiința faptului că au succes în a fi plăcuți. Dar asta nu înseamnă că nu au zeci de alte tipuri de emoții. Dimpotrivă, oamenii sociabili sunt și empatici, ceea ce reprezintă capacitatea de a transmite și percepe emoțiile altora.

Care sunt indiciile care ne dau de gol atunci când suntem copleșiți de emoție?

Frica declanșează adrenalina. Adrenalina este hormonul care pregătește corpul să fie gata de fugă sau de luptă. Mușchii fesieri se încordează, palmele se frământă, corpul se bâțâie, inima accelerează, respirația devine sacadată… și tot așa. Cel mai dificil e să-ți păstrezi coerență discursului. E ca și cum ai încerca să lecturezi când e cutremur.

 

Ce ar trebui să facem ca să gestionăm emoțiile în cazul unui examen, fie el scris sau oral?

În primul rând, trebuie să știi lecția. Cea mai mare frică vine în fața necunoscutului. Dacă știi ce trebuie să faci, frica se diminuează. Altă frică este în fața judecății. „Ce-o să zică lumea?”, respectiv profesorul, părinții, colegii etc. Asta se combate cu încredere sau o doză mică de nepăsare. Încrederea vine din experiență, iar nepăsarea o câștigi înțelegând că încercarea de a mulțumi pe toată lumea e o iluzie și o vanitate. Și nici părinții nu te vor da afară din casă dacă ai picat. În ultimul rând trebuie să spui că ai emoții. În momentul în care le recunoști și le mărturisești, ele se vor topi, pentru că adevărul limpezește toate umbrele.

 

Cum facem ca să nu ne trădăm emoția în fața partenerului la o primă întâlnire romantică?

Nu sunt de acord. Dacă ai o întâlnire romantică și scopul tău e să ascunzi emoția, mai bine stai acasă și joci jocuri pe calculator. De ce să nu arăți emoția? Ascunzând emoția, trădezi sinceritatea. Arătați emoțiile. Nu e nimic rușinos în a nu-ți găsi cuvintele și a transpira si a te impletici din cauza dragostei. Altfel, dragostea se transformă într-un fel de joc de război infatuat în care scopul nu mai e să împărtășești ceva, ci să căștigi lupte de orgolii.

 În situația unui interviu de angajare, care sunt acele lucruri pe care trebuie să le controlăm pentru a nu lăsa teama sau emoția să transpară?

Nu știu ce să zic, nu sunt un negociator grozav în ce mă privește. Cred că e important să înțelegi clar scopul „adversarului”, respectiv, șeful, producătorul, omul cu banii. Scopul lui e ca tu să muncești cât mai mult și el să te plătească cât mai puțin, scopul tău e ca tu să muncești cât mai puțin și să câștigi cât mai mult. Tu vrei să atingi limita maximă a bugetului disponibil, el vrea să-ți dea un pic peste suma pe care ai refuza-o sigur. Astea sunt fapte. Restul.. e un fel de dans plin de persuasiuni sentimentale irelevante care trebuie tratate ca atare. E bine să fii competent, politicos și sigur de competența ta.

 

Există un soi de „mic ghid” sau exerciții pe care le putem face zilnic, singuri, pentru a depăși cumva fobia generată de anumite emoții, gânduri raportate la cadrul social, profesional din care facem parte?

Da. Deschideți-vă pentru ceilalți. Împrieteniți-vă cu oameni, cu necunoscuți, cu ciudați, chiar cu mârlani. Ca un antrenament. Unii poate o să vă repeadă, dar veți descoperi ca majoritatea oamenilor sunt ok.. doar un pic singuri, de aceea par arțăgoși. Dacă veți vedea că în spatele oricărui posibil „judecător” zace un omuleț, cum să-ți mai fie frică de judecată?

 

Ce sfaturi le dai celor care trebuie să vorbească în public, pentru a-și păstra coerența, a nu roși, a întreține atenția publicului?

Unu: Învățați lecția, cunoașteți conținutul. Doi: Chiar dacă e o prezentare, un monolog, un colocviu, gândiți-l ca pe un dialog. Fiți atenți la ascultători și atunci și ei vă vor acorda atenție. Trei: Nu încercați să păreți altceva decât ceea ce sunteți. Minciuna e de zece ori mai evidentă când ești în spotlight.

Ești trainer al unui workshop la British Council, Acting Games. Participă aici exclusiv tineri care își doresc să îmbrățișeze actoria ca profesie sau care înțeleg că actoria e cumva parte din exercițiul de supraviețuire zilnică a fiecăruia dintre noi?

Partincipanții sunt copii de 12-14 ani. Nu știu dacă vreunul e cu adevărat hotărât să devină actor, nici nu e important. Eu nici acum nu sunt sigur ce o să mă fac când mă fac mare. Unii au venit pentru că actoria pare cool, alții pentru că sunt timizi, alții din simplă curiozitate. Nu știu dacă „actoria” e necesară pentru supraviețuire, mă îndoiesc. E o profesie care arată cu totul altfel dinăuntru decât din afară. Sunt bucuros că le place și-mi place să-i bucur.

Cum descoperi această nouă generație pe care, iataă o antrenezi în arta actoriei? Cum stau ei cu emotivitatea și cu controlul emoțiilor?

Suntem încă la început, încă nu-i cunosc foarte bine, dar prima impresie e grozavă. Sunt niște copii limpezi, ciudat de maturi și ce m-a frapat cel mai tare este raportul cu autoritatea (respectiv eu). N-au obediența salamului de soia care mi-a fost turnată în vene mie și generației mele. Ascultă cu atenție ce spun, conținutul, dar nu sunt deloc impresionați de faptul că apar la televizor, de formă. Abia aștept să crească și să voteze. Îmi dau încredere în viitorul ce-l așteaptă pe fi-miu.

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

--