#VIATACUCOPII

Este ziua Alesiei. Radiografia unei melancolii de zi de naștere

Scris de Ela la 01 februarie 2018

Alesia mea mai adaugă un an la colecția ei. Am vrut să scriu anișor, dar nici asta nu am mai putut. Pentru că e mare. Ba nu, este o mică domnișoară. E clar, sunt în faza de negare. Măcar asta pot să fac, să mă joc și eu cu vorbele. Să îi spun mică, deși ea începe să se depărteze de ceea ce eu consideram a fi un copilaș. Te încearcă o grămadă de sentimente când copilul tău trece de o anumită bornă. Pentru că, evident, începi să te gândești la tine, la vârsta ta, la proprii demoni. Iar zilele de naștere te fac să îți aduci aminte de toate lucrurile care au fost și nu vor mai putea fi. Aici e bine să nu ai prea multe regrete, să fi petrecut suficient timp cu el, să vă fi jucat îndeajuns sau să fi fost acolo lângă el când au avut nevoie. Pentru că fiecare an aduce cu sine o nevoie de independență și, inevitabil, o treptată îndepărtare, separare. Normală? Da! Nedureroasă? Deloc! Știu, teoria pragmatică este că facem copii ca să îi creștem. Și apoi când cresc ne pare rău? Păi nu îmi pare rău. Dar îmi rezerv acest răsfăț egoist de a fi melancolică în fața inevitabilului.

Până la urmă noi realizăm că totul e un proces. Și că ne pregătim copiii cât mai bine tocmai pentru acel viitor. De aia îi învățăm să fie buni, duri când trebuie, îi trimitem la cele mai bune școli, în concordanță cu buzunarul și inspirația fiecăruia. Tocmai să fie pregătiți pentru acel moment. Păi și de ce să fim triști când el se apropie? Pare un nonsens, nu?

Ce mă ajută să îmi consum repede momentul de tristețe care mă încearcă? Două lucruri.

1. Sunt foarte mândră că am avut ocazia să împart toate acele momente cu ea. Cum care? Acelea, știi? Toate. Am luat-o în brațe, am fost cel mai puternic om din lume pentru ea, a adormit pe mine, m-a ascultat, mi s-a confesat. Am savurat, am gustat cu toată ființa mea momente. Am răs cu lacrimi, am iubit-o cu poftă și mi-au strălucit ochii de capul lor, fără să simt nevoia să fac asta, atunci când a mâncat prima data singură, când s-a îmbrăcat singură, când a spus primul cuvânt. Sau cand intra în camera noastră în fiecare dimineață și era și este cea mai frumoasă și bună fetiță din lume

2. Încerc să trec repede și pentru că știu că este în mare măsură și despre mine. Și de ce să încarc așa un moment special cu dramele mele. Cu faptul că eu îmbătrânesc. Nu ea. Ea doar devine, se transformă, încet și frumos, într-un om extraordinar. Nu sunt bătrână, știu asta. Pănă la urmă și bătrânețea asta, până la un anumit punct, e doar o stare de spirit. Doar că atunci când ești tu, cu tine și cu oglinda dimineața, simți zilele cum te apasă ceva mai repede atunci când copilul este cel care mai adaugă un an colecției.

Ce vreau să spun cu această avalanșă de sentimente și trăiri? Că NU trebuie să vă sperie că le aveți. Că dacă le lăsați să vă ia prea mult din timp ați putea să ratați unul dintre miile de momente superbe care încă așteaptă să fie consumate. Sau poate recuperate. Savurați fiecare clipă alături de ei și lăsați-i să crească fără povara părintelui care nu vrea să se desprindă până când nu mai are de ales.

Cel mai greu este că atunci când cei mici cresc, nu mai poți să îi protejezi. Ei pleacă să se lupte cu problemele și lumea singuri, cu armele luate de acasă. Nu vor fi niciodată suficient de pregătiți. Pentru că nu știu și nu concep că există personaje care vor să le facă rău. Pentru că pot sau pentru că cineva trebuie să și piardă într-o partidă. Și știi ce? Îmbrățișarea aceea care acum vindecă tot nu o să mai repare mai nimic. Poate doar temporar. O să ajute să fii lângă el. Dar nu mai poți bate masa care le-a făcut rău și le-a dat o vânătaie. Pentru că rănile vor fi mai adânci și numai ei le pot vindeca. Tu o să le poți îngriji, obloji, dar cam atât. Se vor îndrăgosti, or să aibă inima frântă, or să se angajeze, or să fie obosiți, un neinspirat șef numit pe pile o să țipe la ei, își vor da demisia, vor fi fără țintă, vor lua împrumuturi, își vor căuta case, or să aibă rate sau chirii care le vor face praf ritmul vieții. Astea da probleme, și nu nopțile când umblam somnambulă după biberón, țipetele nealinate ale colicilor, serbările, primul meci pierdut în echipa școlii, bolile inevitabile ale copilăriei. Era mai ușor. De ce? Pentru că pe toate le puteam repara eu.

De asta sunt tristă. Nu că se face mare Alesia, nu că îmbătrânesc eu. Ci că puterile mele de supermamă scad în fiecare an.



Rămâi pe cel mai citit blog din România și descoperă și alte lucruri interesante!
Îţi mulţumesc că eşti unul dintre cei 1 milion de români care mă citesc!
--