#VIATACUCOPII

Copii crescuți de bunici sau copii crescuți de părinți?

Scris de Ela Crăciun la 11 iunie 2015

Fac parte din generația copiilor crescuți cu cheia de la apartament prinsă într-un șnur purtat în jurul gâtului.

Copiii acelor vremuri au învățat să se descurce singuri, după vârsta de șase-șapte ani, adică din momentul în care au început școala și au fost preluați de părinți din grija și viața  bunicilor. Copiii acelor vremuri erau lăsați în grija bunicilor sau a unor rude apropiate, din primele trei sau șase luni de viață, pentru că mama trebuia să se întoarcă la serviciu. Copiii acelor vremuri erau crescuți în spirit spartan și în respectul sacru față de autoritate.

Emanciparea postmodernistă nu se încetățenise, încă, pe meleagurile noastre mioritice. Copiii acelor vremuri au mai învățat ce înseamnă abandonul și dorul. Unele mame plângeau de dorul copiilor lor pe care îi mai vedeau doar în weekend sau doar odată pe lună, sau nu, nu plângeau, se obișnuiau cu noua lor stare: mamă prin naștere. Erau ținuți în brațe de bunici, mai mult de bunică, alăptați, schimbați, legănați. Primii pași îi făceau acolo, în bătătură, sau pe preșul curat de pe rogojină, sau pe covorul de iută sau persan.

Copiii acelor vremuri trăiau într-o libertate neasumată. Erau în siguranță, dar se simțeau neiubiți, neînțeleși, se simțeau vinovați, rușinați, se întrebau dacă nu cumva, cine știe, au fost schimbați, din greșeală, la naștere: – Dacă alții sunt părinții mei?

Rana de abandon

După prima traumă de abandon din primele săptămâni sau luni de viață, venea cea dea doua: părăseau bătătura sau apartamentul bunicilor pentru a se instala în casa celor doi străini: părinții lor. Plânsul pe înfundate, în perna curată, apretată și moale, îl știau doar obiectele sordide din cameră. Copilul era obligat să se adapteze la noua experiență de viață (pe care nu au dorit-o/ales-o), pentru că, nu-i așa, doar ei îi erau părinții…de schimb. O vreme, copilul stătea agățat sufletește și mental între cele două lumi: libertatea și afecțiunea din casa bunicilor și autoritatea nedemocrată din noua casă, cea a părinților. Creșteau, au crescut încorsetați de condiționări și prejudecăți. A „n”-a generație de castrați afectiv și emoțional.

De ce bunicii le erau și le sunt părinți mai buni nepoților?

Pentru că tirania învățată, transmisă din generație în generație, de cel puțin un părinte,  se rezolvase în interiorul conflictelor cu…copiii, deveniți adulți, aceeași purtători de rang ai comportamentelor de ne-iubire manifestă în relația cu următoarea generație de…copii.

Lipsa iubirii alienează ființa umană

Cine trebuia să rupă lanțul educației spartane? Copiii Indigo. Rebelii și, mai târziu, geniile acestei lumi marcate de ne-acceptare, ne-înțelegere sau de prejudecată.

Copiii crescuți de bunici iubitori au învățat, la rândul lor, să iubească. Și pentru că au crescut în iubirea primară a bunicilor lor, au cerșit atenție și iubire părinților lor…nevindecați încă. Și atenția negativă are beneficii, pentru că tot atenție este. Instinctiv, copilul știa că doar indiferența este lipsa iubirii. Copiii crescuți ieri de bunici iubitori sunt astăzi părinți iubitori. Unii dintre ei. Se întâmplă ca, în anumite conștiințe și destine, părinții castrați emoțional și afectiv să fi învins învățătura de bine picurată de bunici în mentalul și comportamentul copiilor lor. Învingând iubirea prin despotism, au închis capacitatea de iubire manifestă a copilului lor, viitorului părinte. Copiii lor, copiii acestui prezent sunt cu atât mai afectați de acest comportament parental zgârcit în gesturi și cuvinte de iubire, cu cât ei sunt personificări ale iubirii. Recunosc și răspund doar la limbaje ale iubirii. Ne alienăm în absența iubirii.

Prima durere marcantă

Copiii abandonați în brațele bunicilor sau între pereții reci ale unor creșe, sunt părinții conflictuali de astăzi. Unii au spart bariera neiubirii și au devenit părinții ideali ai copiilor lor. Alții se mai consumă încă în procese de conștiință determinate de vină si de rușine.

Copiii au nevoie să simtă mirosul mamei și al tatălui cel puțin în primii șapte ani de viață. Trauma de abandon s-a săvârșit oricum, atunci când bebeluș fiind, copilul a fost forțat să trăiască dorul și nevoia de părinți, în spațiul altei case (relocarea este tot o traumă), în brațele altor părinți. Trauma primară tot traumă este și rămâne, uneori, pentru întreaga viață fizică, în memoria celulară a individului.

Frica de abandon le va marca viața, prin furie, prin isterie, prin gelozie și posesivitate, prin atașament/tulburare de atașament, prin dependențe sau adicții.

Copii crescuți de bunici sau copii crescuți de părinți?

Ce e mai bine? Un copil să fie crescut de bunici iubitori sau de părinți autoritari?

  • Ideal ar fi să aibă parte de creșterea și iubirea ambelor familii. Seara, părinții să își poată strânge copiii în brațe, să îi poată asculta sau lăuda.
  • Nu faceți economie, am mai spus-o și o reafirm, de cuvinte și de gesturi de iubire, în relația cu ființa care a poposit cu voie sau fără de voie în viața voastră!
  • Copilul are un bioritm al vieții alături de persoanele importante din existența sa. Orice deviere orară/temporală a acestui bioritm înseamnă tulburare emoțională pentru copil (ați întârziat la întâlnirea fizică și afectivă cu el mai mult de câteva ore, câteva zile, câteva săptămâni sau luni). Înseamnă, pentru el, frica de a nu vă pierde, de a nu vi se întâmpla ceva rău.
  • Nu vă așteptați ca fiul sau fiica voastră să vă iubească necondiționat. Au trăit în absența voastră atâta vreme! Le trebuie timp pentru a se reacomoda cu voi, de aceea ultimul lucru pe care ar trebui să- faceți în relația cu el ar fi să fiți părinți autoritari care comandă sau condamnă. Nu mai aveți acest drept, dacă l-ați avut vreodată.
  • Vizitați-l cât mai des, vorbiți zilnic la telefon, fiți suportivi, fiți iubitori, fiți naturali și onești în relația cu el. Spuneți-i că vă lipsește, spuneți-i că sunteți fericiți că este iubit, spuneți-i că este important pentru voi.

Copiii care se nasc în acest prezent au venit să ne învețe ce înseamnă iubirea, libertatea, discernământul pur, inocența, bucuria, împlinirea.

Doar abandonând vechile comportamente putem să răspundem nevoilor lor sporite de iubire, înțelegere și acceptare.

Dana Dumitra Dumitrache

Copyright: Se pot folosi fragmente de text/idei detaliate sau generale care aparțin exclusiv autorului, fără un accept prealabil, dacă se face trimitere prin link către acest blog www.danadumitrache.ro) şi se menţionează autorul (Dana Dumitrache Dumitra).  Acest articol (cu teorii, idei) sunt proprietate intelectuală și nu pot fi preluate și folosite fără acordul explicit al  autorului, cu atât mai mult, nu pot fi preluate și folosite ca fiind idei și teorii proprii, în articole sau prin intermediul oricărui alt material scris și publicat în mediul online/offline.

Comentarii

One thought on "Copii crescuți de bunici sau copii crescuți de părinți?"

  1. Dan spune:

    Ați surprins o realitate dureroasă și ascunsa adânc în subconștientul nostru, al celor care au trăit o.

    Ne e teamă să scormonim și să scoatem la lumină acest abandon la care ne au supus proprii părinți.

    In ce mă privește, m am simțit toată viața captiv într un triunghi alături de mamă și bunică, amestecându le rolurile. Bunica era mama iubitoare, iar mama o prezența slabă, diluată, aproape indiferentă.

    De aici, furie, confuzie, autoinvinovatire. Dar, cel mai greu de suportat, simptomul, de a nu mă putea apropia sufletește cu adevărat de nicio altă femeie.

    La 30 de ani mă lupt intr o terapie cu aceste aspecte, conținuturi noi de inconștient, neverosimile, pe care caut să le înțeleg.

    Caut un sens pentru care distanta de mamă, pendularea între bunica și mama, au constituit sursa de conflict care iată, la peste 20 decani distanță, încă mă împiedică să mă individual.

    Însă, datorită unor articole că acesta, există speranță.

    Mulțumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

--