#VIATACUCOPII

Când palma și respingerea înlocuiesc suportul și înțelegerea

Scris de Ela Crăciun la 20 martie 2014

De ce sunt copii îndărătnici? De ce sunt părinții agresivi sau violenți cu copiii lor?

O poveste, ca orice poveste…

Raluca visează mult cu ochii deschisi. Are 9 ani și idealuri cât pentru două vieți. Dacă ar putea, ar sări peste etape și ar fi deja adult.

Mama Ralucăi povesteşte că nu se mai înțelege cu fiica sa, cu precădere, de când s-a născut Mihai, fratele ei. În ochii mamei, Raluca este încăpăţânată, ţipă şi plânge din orice, îl ia pe NU în braţe la orice cerinţă, este distrată şi se concentrează greu, nu este atentă la ore şi are probleme digestive. Nu a dus-o la un medic pentru că Raluca refuză categoric. În urmă cu un an, mama şi-a reînceput serviciul, copiii fiind lăsaţi în grija bunicilor şi, din cînd în cînd, în grija unei vecine. Recunoaşte că i-a aplicat corecţii fizice fetiţei sale pentru că a adus-o la exasperare. Nu se mai poate stăpâni când îi vede ”încăpăţânarea şi indiferenţa” . Tatăl nu se amestecă în educaţia copiilor, deşi este preocupat de binele lor.

Mama are impresia că fata ei “nu este întreagă la minte” şi n-ar vrea să-şi reproşeze toată viaţa că nu a încercat să o ajute atunci când a avut posibilitatea să o facă. Învăţătoarea îi laudă fiica şi îi spune că este un copil precoce, dar care nu îşi dă suficientă silinţă să înveţe, mama o reetichetează ca fiind ”puturoasă” pentru că preferă să se joace cu pisoii sau să cânte în faţa oglinzii, în loc să învețe. Iși amintește că educatoarele au sfătuit-o să o dea la şcoală la 6 ani, dat fiind faptul că fetiţa se plictiseşte la grădiniţă; gândeşte ca un copil mult mai mare decât este biologic.

Este foarte emotivă şi ”se pierde cu firea” (recte: anxietate si atac de panică) din orice. Aproape că a leşinat pe scaunul stomatologic în momentul în care medicul a încercat să-i facă o extracție simplă. Pentru ambii părinți, Mihai este cuminte şi nu a creat probleme, ”aşa cum face sora lui”. Şi el este precoce pentru cei 4 ani de viaţă ai săi, ştie foarte multe poezii, în parte, învăţate de la sora lui, este vesel şi iubitor.

Raluca are și mania cititului: citeşte orice carte îi cade în mână, în special cărți cu povești, în detrimentul lecţiilor sau a altor sarcini primite din partea mamei. Mama ar fi mulţumită să aibă grijă de fratele ei, în lipsa lor, dar nu se poate baza pe ea pentru că s-a întâmplat să uite cu desăvârşire de el şi copilul să se accidenteze uşor sau să stea nemâncat. De asemenea, Raluca are datoria să işi ajute mama la curăţenie. Bunicii din partea mamei sunt bătrâni şi nu mai au răbdare cu copiii, dar mama are nădejdea că nu stau nemâncaţi şi că nu îşi pierd vremea pe străzi.

Nu cunoaşte motivul pentru care fetiţa ei este atât de îndărătnică. ”De ce se bagă în vorba oamenilor mari, de ce este atât de nervoasă şi de ce plânge atât de mult, de ce strică tot (n.a.:obiecte)? Este adevărat că nu a mai avut timp să se ocupe la fel de mult de ea de când a venit Mihai pe lume, dar nici nu poate spune că înainte ar fi fost mai cuminte. Aşa s-a născut, nemulţumită, nervoasă: dormea puţin, refuza mâncarea, plângea mult, obositor de mult.”

Cum i se adresează mama? Normal, cu excepţia momentelor în care comportamentul problematic al fiicei ei o supără prea mult şi atunci răbufneşte şi o “loveşte cu vorba sau cu palma”. Ce epitete/etichete (obișnuințe verbale) foloseşte mama la adresa fiicei ei? – Nu mai ştie, oricum, nu se abţine.

Când este mai reactivă fiica ei? Când o admonestează verbal sau când o bate? – Când o admonestează verbal, bătaia o linişteşte.

Raluca are două prietene, dar nu sunt prietene care să o aprecieze, dimpotrivă, de multe ori, Raluca plânge pentru că este, constant, jignită sau umilită de ele, deşi continuă să le caute sau să le primească în casă. La şcoală nu are prieteni. Nu are calificative prea mari, pentru că uită să-şi facă temele şi nu este atentă în clasă. Este stresată şi dacă ar fi să aleagă, nu s-ar mai duce la şcoală. Se amestecă în certurile părinţilor, dar nu face decât să amplifice conflictul pentru că ţipă şi plânge.

Ce părere are Raluca despre mama ei? “Este o mamă bună şi îmi este milă de ea.” De ce îi este milă de mama? “Pentru că suferă.” Şi de tatăl ei îi este milă, din acelaşi motiv. Pe Mihai, fratele ei, îl iubeşte, deşi este nedrept uneori şi o minte pe mama lor că ea l-a bătut sau că i-a adresat cuvinte urâte şi mama îl crede şi o ceartă sau chiar o bate. De ce îi este frică? De întuneric şi îi mai este teamă că îşi va face părinții de râs. Ce şi-ar dori să devină când va fi mare? Căntăreaţă de operă şi profesoară. Iar plăcea să fie şi aviator.

Este o altă poveste și, ca orice poveste, are și un deznodământ. Și un cuprins, parte din acesta fiind deja ilustrat mai sus, în termeni simpli.

Este și povestea multor copii din România acestor vremuri. Este și o poveste … în prelungirea alteia, demult trecute. În fond, un comportament se poate transmite de la o generație la alta.

Poate că ați citit printre rânduri. Poate că ați înțeles/intuit cauze și/sau efecte. Poate ca ați și rezonat cu o realitate sau cu o alta.

De ce este Raluca încăpățânată, emotivă, anxioasă, probabil și tristă, poate chiar depresivă? De ce este mama îngrijorată și de ce este atât de critică și de reactivă cu fiica ei?

Răspunsuri pentru mame și tați:

 

De ce se amestecă un copil în vorba oamenilor mari? Pentru că are o opinie și o prezență/o conștiință de sine înaltă. Pentru că are un simț al dreptății/justiției ridicat și pentru că, poate, s-a maturizat înainte de vreme, poate și pentru că nu iși mai asumă copilăria, pentru că nu se mai simte copil. Este minunat să asculți discursul unui copil, daca îl asculți cu inima și nu doar cu mintea! Întelepciunea lui rezidă din inocență și dintr-o cunoaștere intuitivă pură.
De ce este un copil nervos în cea mai mare parte a timpului? Pentru că a adunat în sine un noian întreg de nedreptate, un sac întreg de frustrare și prea puțină atenție afectivă de calitate. Și prea puțină înțelegere și prea puțină acceptare și prea puțină confirmare a valorii sale. Pentru că emoțiile unui copil pot fi de zece ori mai intense, în comparație cu cele ale unui adult.
De ce plânge des un copil? Pentru toate motivele de mai sus, pe fondul unui stres prelungit. De altfel, copilul și somatizează acest stres/anxietate. Consecința: se îmbolnăvește des (viroze, infectii ale aparatului gastric, probleme respiratorii, alergii). Plânge și pentru că a devenit un copil hipersensibil și pentru că s-a transformat într-o sugativă de energii psihice și mentale grosiere. Devine vulnerabil la influențele formelor gând ale persoanelor din jur (hipersenzitivitate).
De ce strică copilul jucăriile, obiectele cu care vine în contact? Pentru că este furios/mânios. Poate că ne spune, inconștient, că și el este stricat. Este un fel de strigăt de ajutor. Nu se simte confortabil cu sine si cu viața sa. Poate fi și expresia unei curiozități și a unei inteligențe practice sau tehnice speciale. Pentru că dorește să descopere mecanismele nevăzute/neștiute ale unui obiect.
De ce este un copil agresiv/violent? Pentru că alții au fost agresivi sau violenți cu el. Pentru că acesta a fost modelul trăit –constant- de el. Pentru că nu poate ințelege în mod profund abuzul și îl exteriorizează astfel. Pentru că nu mai face față furiei. Pentru că este blocat în experiența sa traumatică. Forme de abuz la care un copil poate reacționa agresiv cu sine sau/și cu ceilalți sunt și atenția și controlul excesiv, competiția impusă, alegerile impuse, autoritatea critică etc. .
De ce un copil este îndărătnic, opozițional? Pentru că a experimentat, până la refuz, neînțelegerea, critica, nedreptatea, injustiția (el este întotdeauna vinovat, lui nu i se face niciodată dreptate).
De ce este un copil anxios? Poate pentru că se confruntă cu frici fundamentale: frica de abandon, frica de moarte, frica de a se pierde pe sine în interiorul unei existențe pe care nu o înțelege. Pe care, chiar, nu și-o mai dorește. Pentru că a preluat din starea emoțională a unuia dintre părinți sau a ambilor, s-a identificat cu acea stare sau îl sperie pentru ca o atribuie unei realități inacceptabile, catastrofale. Pentru că nu a pus întrebările și pentru că nu a primit răspunsurile. Și nu a pus întrebările pentru că el protejează adultul important din viața sa. Atacul de panică este simtomul unui stres prelungit, iar cauzele, o parte din acestea, vi le-am enumerat deja. O emoție blocată, moștenită sau dobândită, afectează calitatea vieții copilului. O traumă nerezolvată (o suferință de pierdere, un abuz, o naștere dificilă, o neacceptare a copilului pe perioada sarcinii etc.), în special a mamei, se transmite la copil sub forma acelei frici fundamentale de care am amintit mai sus.

Ce vrea copilul de la mamă și de la tată?

 

1. Să se simtă iubit, pentru că este parte din părinții săi și ei sunt parte din sine. Să primească iubire în mod constant, indiferent de greșelile pe care le face; și le face ca să atragă atenția sau ca să învețe. Copilul nu vrea jucării, bani, haine, obiecte scumpe, dulciuri, decât dacă a fost educat astfel. A primit lucruri materiale în locul atenției afective de calitate. Va confunda iubirea cu posesia. Cu cât nevoia de iubire va fi mai mare, cu atât va cere mai multe dovezi materiale.

2. Copilul vrea sa se joace cu mama și cu tata. Vrea să descopere viața prin joc, alături de modelele sale. Îi este dor să se joace cu cei pe care îi iubește, tânjește după acest timp petrecut împreună.

3. Copilul vrea să fie înțeles și acceptat fără critici și fără condiții. El are nevoie să fie motivat prin decizie personală și prin încurajarea alegerilor bune, benefice lui. El vrea să învețe inclusiv din greșeli și din experiențele care îl expun unui risc. El vrea să trăiască și binele și răul. Va alege binele, în final, pentru că modelul bun ii este natural lui, răspunde realității superioare din conștiința sa.

4. Copilul vrea inclusiv să se conformeze unor reguli și să cunoască și să experimenteze norme dacă aceste reguli și aceste norme ii asigură constanță, echilibru, siguranță și dacă prin acestea el se simte acceptat și valorizat.

5. Copilul nu vrea să trăiască sentimentul rușinii și nici cel al vinei, pentru că aceste două sentimente sunt incompatibile cu inocența și cu demnitatea lui de ființă umană, dar și cosmică, spirituală; se poate identifica și cu rușinea și cu vina și le va duce ca pe niște poveri greu de debarasat din conștiința sa, din deprinderile sale conștiente sau inconștiente.

6. Copilul vrea să fie ascultat și acceptat. El se simte un om mare poate și pentru că este un spirit la fel, este o conștiință la fel. Copilul este expresia sau simtomul comportamentului adultului important din viața sa. Se va inchide în sine dacă realitatea intrinsecă a părintelui diferă de ceea ce cunoaște el dincolo de experiența directă. Nu va împărtăși această cunoaștere și se va simți frustrat și trădat și va reacționa mai devreme sau mai târziu într-o formă de neînțeles pentru adult și, de ce nu, de neacceptat.

7. Copilul vrea să audă și să vadă tot ceea ce îl învață despre lume și viață. Poate și de aceea caută compania oamenilor mari, mai ales dacă are o cogniție si o sensibilitate peste medie.

Există un motiv în toate … .

Se întâmplă ca un părinte să nu fie pregătit emoțional, fizic și mental pentru copilul care vine în viața lui, chiar dacă și l-a dorit, chiar dacă l-a așteptat.

Se mai întâmplă ca un părinte să își rezolve traume dobândite în copilărie în experiența sa cu primul copil. De aceea și bunicii pot fi părinți mai buni pentru nepoții lor, decât au fost părinți pentru copiii lor.

Comportamentele ”învățate” în copilărie sunt greu de strunit și la fel de dificil de vindecat/abandonat.

Raluca este un copil care va supracompensa ceea ce i-a lipsit până acum și ceea ce îi va lipsi și de aici înainte, până când va decide singură de ceea ce are nevoie și va învăța să-și ia singură prin propriile alegeri și acțiuni, pentru că ea visează, ea învață despre lume și despre viață din acele cărți pe care tot inconștientul propriu i le alege, pentru a regla cine știe ce nevoie internă. Va urma, probabil, în mod inconștient, scenariul mental al reușitei.

Deznodămantul oricărei povești cu zmei și feți frumoși, cu zgripțuroaice și cu Ilene Cosânzene este FERICIREA. Împlinirea. Anularea idealului de fericire înseamnă conflict și vulnerabilitate a emoționalului și a mentalului.

Copilul este și o oglindă a noastră: una sublimă sau una hâdă. Reacția de respingere a părintelui este reacția copilului abandonat și rănit, nevindecat încă.

Rănim inconștient pentru că suntem răniți.

Nu palma doare cel mai tare, ci cuvântul.

Dana Dumitra Dumitrache, psihoterapeut

www.danadumitrache.ro

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

--